1.

E greu de imaginat un scriitor care şi-ar dori ca toţi cititorii să-i fie contemporani, deşi mulţi scriitori îşi concep operele bazându-se nu pe nemurirea cititorilor, ci tocmai pe murirea lor. Actul scrisului a început să depindă de longevitatea din ce în ce mai redusă şi de capriciile sau snobismul unui cititor care nu mai duce lipsa unor autori care l-ar zgudui, l-ar exorciza, ca să-l reînfiinţeze, ci a unor sufleuri de tip nou, care să-l consoleze, să-i motiveze ratarea sau ratările ascunse. Vechiul joc dintre autor şi cititor devine mai palpabil şi are o oarecare viaţă doar în măsura în care literatura capătă puterile unui narcotic. Dacă nu-l ai sau dacă nu ştii să-l oferi, înseamnă că eşti destinat uitării, cel puţin în timpul vieţii. Pe de altă parte, mulţi cititori nu citesc pentru că scriu. Poate avea dreptate Millarepa când spunea că, în vremurile Sfârşitului, fiecare îşi va dori să scrie o carte. În astfel de condiţii, într-o arenă plină de scriitori declaraţi sau ascunşi, munca unui scriitor devotat şi care vede în literatură un mijloc de neînlocuit întru ocrotirea intimităţii şi chiar a Sufletului, miroase a sacrificiu, a disperată utopie, a lentă sinucidere sau a un martiriu ce poate primi doar o răsplată ipotetică, nesigură. Lucrările acestui autor îl solicită prea mult pe cititorul-robot şi, într-un fel, îl jignesc, deoarece literatura profundă nu-l plăteşte, nu-i dă pâine şi nu-i decontează timpul consumat.

2.

Scriitorul nu ştie cu exactitate dacă mesajul său este alcătuit pentru nemuritorii ca el sau pentru muritorii ca ei. Dar el cunoaşte perfect – şi aceasta este căinţa lui tainică, devoratoare, dar şi dovada neîntreruptă că, într-o zi, mai ales dacă face foamea, va muri, poate în anonimat – care părţi ale mesajului său sunt preluate, furate, manipulatorii şi care (alte) părţi vor dispărea odată cu cititorii săi contemporani. În străfundurile sufletului său, scriitorul devotat încearcă să întindă un pod cel puţin textual, între el şi viitoarele generaţii de cititori, între nemurirea lui şi indivizii nenăscuţi, deşi ştie că şansele sunt minime de vreme ce cărţile sale nu pot transmite decât un procent neglijabil de bucurie pură. În rest, ele descriu şi descifrează modurile cum această lume este distrusă, uneori de ignoranţă, alteori de necredinţă, iar uneori de prea multă artă şi de luarea poeziei drept viaţă. Nimeni nu se ruşinează astăzi când aude zicala cu cantitatea de inteligenţă care rămâne neschimbată în planeta noastră şi cu populaţia care creşte. Această populaţie, în ultimele decenii, a crescut vertiginos, cu toate calamităţile năvălite asupra noastră, ori e greu de crezut că mânia Transcendentului creşte de dragul marii literaturi. Sau chiar aşa este?! Speranţa deseori dejucată a scriitorilor este că, odată cu supravieţuirea unei victime şi cu naşterea unui nou copil, în lista şubredă a cititorilor avizaţi s-a mai adăugat sau nu s-a şters unul. Dar izbânzile erei digitale încearcă să ne inoculeze ideea că supravieţuirea unui făt subînţelege decesul treptat al bunului gust în literatură.

3.

În Balcani, tărâm al marilor opere orale şi scrise, plin de părinţi ai tragediei, comediei, istoriei etc, lupta ca să fii citit este uneori mai devastatoare decât lupta ca să poţi scrie capodopere. Probabil, gloria este percepută într-un mod cu totul specific, închis alternativelor de respiraţie globală şi verticalităţii morale individuale, căci altfel nu ne-am fi războit ca pentru unele teritorii geografice reale. Cititorii noştri, de asemenea, sunt devotaţi, mai puţin flexibili, mai puţin deschişi spre noutăţi care nu sunt de import, şi nu rar sunt idolatri. Timp de o jumătate de veac, literatura a fost pâinea noastră cea de toate insomniile şi himerele. Iar foamea a fost aşa de mare, încât muritorii de foame nici nu-şi puneau problema preselecţiei, fără a ţine cont de faptul că, în societatea post-modernă, textele care manipulează exercită un farmec aparte, irezistibil, iar cele ce vor să-ţi deschidă ochii par prea patetice sau anacronice. Antrenat până la dependenţă cu o hrană stranie şi în general nocivă, cititorul balcanic a izbutit ca, dintr-o singură nefericire istorică, să facă un blestem milenar, unde capodopere de talie mondială sunt sufocate, iar compilaţii de tot felul sunt ridicate în slăvi doar pentru că făcătorii lor seamănă structural cu scriitorii amatori.

4.

Există oameni care, din lipsă de calciu sau aflaţi în condiţii extreme, au supravieţuit hrănindu-se cu hârtie. Le-a plăcut. Există chiar scriitori care mănâncă hârtie. Precursorul acestora este acel straniu călugăr anonim care, cu mâna dreaptă scria, iar cu stânga mânca. Se spune că, într-o dimineaţă revelatorie, şi-a dat seama că mâncase tot ce scrisese. Oare ce s-o fi întâmplat în organismul său? Ce să fi însemnat pentru el actul scrisului, scriitorul, nemurirea şi potenţialii cititori? Poate a fost ispitit să găsească şi să noteze câteva răspunsuri fundamentale, pe care, de furie, de nemulţumire, de foame, din forţa obiceiului, dintr-un sentiment prea apăsător de inutilitate, le-a mâncat. La câteva sute de ani mai târziu, în Albania mea natală, călugărul s-a reîncarnat într-un alt anonim. Sărac, fiu de săraci anonimi, omul moştenise de la tatăl său doar o bibliotecă. Tatăl fusese şi el fiu şi nepot de anonimi săraci. Între înmulţirea copiilor, munca disperată şi chinurile luminoase ale sărăciei, descoperise plăcerea lecturii. Înainte de moarte, i-a lăsat fiului o vorbă:

- Bani, sărăcie, necazuri şi viaţă, copiii tăi îşi vor găsi singuri, dar cărţi ca acestea nu prea…

Trebuia să le păzească cu orice preţ. Tata luase din pâinea copiilor pentru a-şi putea cumpăra cărţile. Moştenitorul n-avea de unde să ştie că, spre sfârşitul anilor '50, regimul stalinist de la Tirana avea să interzică nenumărate cărţi, majoritatea capodopere, scrise de autori albanezi sau străini. Lista titlurilor poate fi găsită uşor. Purtătorii sau paznicii acestor volume, cei care nu le depuneau la centrele speciale de colectare sau care nu le dădeau foc pe stradă sau în curte, riscau pedepse grele, la fel ca şi cum ar fi încercat să înjure Partidul sau să fugă din ţară. Să reţinem că aceste cărţi, ca majoritatea cărţilor scrise de om, nu făceau altceva decât să înveţe generaţiile tinere cum se distruge această planetă, cam ce sentimente miraculoase n-aveau să se mai repete şi mai ales cum începuse să devină un obiect neutru, dar încă vandabil, sufletul omului.

5.

Cutremurat de fantezia viitorului apropiat, ispitit de un eroism cu rădăcini adânci în tradiţionala iubire paternă şi în acel inexplicabil şi cuceritor absurd care deseori devine soartă, conorăşeanul meu fură o barcă de pescuit, o umple cu cărţile din ce în ce mai sfinte şi porneşte să treacă graniţa prin Lacul Ohrida. Mai întâi, nimeni nu află nimic. El era atât de neînsemnat, încât nu putea fi absent! Între timp, pricepuse cumva o anumită valoare a cărţilor: dacă ele n-ar fi conţinut ceva ce depăşea, măcar în longevitate regimul, dacă n-ar fi conţinut putere, una geamănă cu cea politică, statul nu le-ar fi interzis. De ce nu interzicea statul pâinea, de pildă? El trece graniţa fără dificultăţi, dar nu intră în apele statului vecin. Este deja un duşman al poporului pentru noi şi un potenţial agent secret pentru ei. Se stabileşte în binecuvântatele ape neutre. Dacă s-ar întoarce în apele noastre, îl aşteaptă puşcăria sau chiar plutonul de execuţie. Dacă ajunge la vecini, cade pe mâna vecinilor, şi acolo îl aşteaptă bătăile şi interogatoriile după care, în neputinţă de a suporta realitatea, poate fi obligat să accepte ficţiunea lor, să inventeze şi să mărturisească cu lux de amănunte că este un agent special, trimis cu misiunea să… De fapt, cu ce misiune? Clar: cu misiunea să le ducă nişte cărţi în limba maternă minoritarilor noştri care sunt pe cale de a-şi pierde limba maternă, identitatea culturală ş.a.m.d. Vecinii ştiau bine că, fie şi într-o singură frază, dincolo de descrierea vremii, a unei reverii, a unui moment de melancolie sau de spaimă, se poate ascunde codul de funcţionare al unei extrem de periculoase reţele de spionaj. Din această cauză, cărţile din barcă riscă să fie citite cu o atenţie antologică, aşa cum foarte puţine cărţi sunt citite, aşa cum numai unii cititori de specialitate pot citi.

6.

În realitate, fugarul se opreşte în apele neutre. Parcă niciodată n-a fost mai în apele sale. Ca să-şi învingă foamea şi angoasele, dar şi ca să înţeleagă mai bine de ce tatăl său defunct ţinea atât de mult la aceste cărţi – care-l ameninţau acum cu moartea – şi de ce erau ele interzise, fugarul se apucă de citit. Citeşte numai ziua, căci pe urmă se lasă noaptea, când cei lipsiţi de lumină nu pot citi. Timpul trece ca într-un roman. Aşteptând să fie căutat de ai noştri şi de ai lor, fugarul refuză să leşine de foame şi începe să mănânce. Cărţi. La început, el rumegă părţile albe, netipărite. Dar ajunge rapid şi la părţile scrise. Abia acum el devine un fel de critic literar şi este obligat să aleagă ce va păstra şi ce va preschimba în viaţă şi în fecale. Ce anume trebuie mâncat, de fapt: fragmentele reuşite sau garniturile? Când devine mesajul literar mai longeviv: după ce este digerat şi contopit în elementele chimice şi nu numai ale organismului, sau dacă este păstrat pe hârtie? Grănicerii celor două state l-au încercuit pe fugar şi aşteaptă. Nu-l pot împuşca, deoarece astfel s-ar dovedi că nici unul dintre regimuri – de altfel opuse – nu este democratic şi încalcă grav drepturile elementare ale omului, cum ar fi dreptul de a se stabili în apele neutre, de a citi şi a mânca hârtie. La rândul său, fugarul a dat de o dilemă universală: ce pagini să mănânce şi ce nu? Din care autor? Ce tematică să conţină hrana? Unele dintre pagini i-au plăcut enorm la citit. Mai degrabă şi-ar mânca din propria piele. Iar după atâta citit, îi vine o idee salvatoare. Selectează paginile dragi, le rupe, le adună cu grijă, şi le mănâncă pe toate celelalte. În tăcere, îi binecuvântează pe autorii din care ai ce mânca, dar nu-i blesteamă pe cei din care aproape ai muri de foame. După ceva vreme însă, se vede obligat să rupă şi din paginile alese. Păstrează acum, disperat, foarte aproape de năpastă sau chiar moarte, doar paragrafe, uneori doar o frază, câteva reticenţe sau semne de punctuaţie. Şi astfel apare în barcă o cărticică subţire, fără titlu (sau cu titlul unei alte cărţi), relegată, sub coperţile unui alt volum, sub numele unui alt autor sau fără nume de autor – şi e momentul să ne întrebăm cu toată seriozitatea: acest fugar, este Cititorul sau Autorul?

7.

Cum să laşi un asemenea scriitor sau cititor pe mâna unor grăniceri balcanici ai anilor '50? Mai cu seamă după cel de al Doilea Război Mondial, s-a observat clar că realitatea are o imaginaţie nelimitată şi deseori umilitoare. Însă ficţiunea pare a fi nu doar mai umană, ci şi mai puternică, deoarece mai puternic este nu cel care dispune, ci cel care selectează. L-am smuls aşadar pe autorul volumaşului salvat din barcă, l-am salvat din nesiguranţa fabuloasă a apelor neutre, i-am pus un nume, i-am dat să mănânce din ziare şi din cărţi ce n-ar merita mai mult decât să fie mâncate, şi l-am adăpostit într-un roman gândit în apele textuale ce unesc şi despart literaturile albaneză şi română. Pe urmă, am început să mănânc fragmente din manuscris. Când m-am săturat, am citit ceea ce nu putusem mânca. Pot afirma că, într-adevăr n-am putut mânca mai mult şi că nu există o satisfacţie mai autentică pentru un autor decât să(-şi) mărturisească răspicat: „Eu mă citesc; cine scrie?!”. Şi să ştie răspunsul, dar să nu-l facă public din cauze de-a dreptul minore, cum ar fi vârsta, numărul modest de cititori care ştiu limbile în care scrie, faptul că apele neutre, tocmai pentru că nu aparţin nimănui, au loc suficient pentru fiecare dintre noi.

Comunicare ţinută la Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură”,

Neptun, 16-20 septembrie 2005